M-am obișnuit să beau un espresso dublu de dimineață. Nu fumez, așa că una din problemele pe care le-am avut de rezolvat de curând a fost să găsesc o cafenea fără fum în București. Inițial părea imposibil. După ce chelnerul de la Costa din City Mall mi-a ținut o lecție de limba română nesolicitată în care mi-a explicat că se spune „apă minerală”, nu „apă cu bule”, m-am stabilizat pe cafeaua Lavazza de la ultimul etaj din Unirii.
Într-o zi, minune: mă informează chelnerul (cu regret) că nu se mai fumează nicăieri în magazinul Unirea. Am fost bucuros nevoie mare, fiindcă nu mai trebuia să merg în fiecare dup-amiază în căutare de cafenele fără fum. (Dimineața n-aveam timp de căutat: îmi țineam respirația și beam.) După trei zile, surpriză iar: lumea fuma din nou. Claudia o întreabă pe chelneriță, și ea ne lămurește că tocmai plecase „controlul”. Ce să zic, învățasem din generală că minunile țin trei zile așa că n-am fost surprins.
Mai deunăseară mă plimbam cu Claudia și încă trei prieteni pe lângă Banca Națională. Începu bine: un homles cânta la voce și vreo trei instrumente I Can Get No Satisfaction.
Continuă și mai bine. Pe latura estică am găsit hotelul Rembrandt care la intrare are o cafenea pentru nefumători! Pentru vreo oră am fost în al noulea nor (dar nu de fum). Până la urmă însă am rămas cu o impresie ciudată despre loc. La un moment dat mă hotărăsc să mai iau ceva de băut, un amaretto. Chelnerița zâmbind peste măsură: „Pot să ți-l servesc eu [pauză] așa mai special?” Pauză în care eu mărisem ochii și mă gândeam că poate un pahar de vin a fost deja prea mult pentru mine și nu mai aud bine. Eu: „Cum adică?” Chelnerița: „Cu gheață? Cu lămâie?” Eu: „Nu, mulțumesc! Simplu.” Chelnerița: „Deci doar amaretto?” Eu: „Da.” Mai târziu. Eu: „Se poate plăti cu cardul?” Chelnerița: „Sigur că da. Se poate orice.” Tipa de la masa de alături râzând: „Chiar orice?” Chelnerița râzând și ea: „E … nu chiar orice.” În timpul ăsta Claudia, soția mea, se uita și ea mirată, ca și mine.
