cum am votat

Ieri au fost alegeri pentru președinția României. De obicei nu votez, dar de data asta am făcut-o.

Ne-am sculat la 5 dimineața, am ajuns la secția de votare din Birmingham la 8:10, am terminat la 8:45. Când am ieșit afară coada era de 4-5 ori mai mare decât era când am intrat. Cum nouă ne-a luat 35 de minute, bănuiesc că celor ajunși la 8:45 le-a luat mai mult de 2 ore și jumătate.

Am mers la vot din cauza prietenilor de pe Facebook.

Când un prieten scrie ceva despre politică, îl ignor. Când doi prieteni scriu despre același subiect politic, îi ignor. Dar când zeci de prieteni scriu fără încetare despre același subiect politic, e mai greu de ignorat. Uite așa am hotărât sâmbătă că duminică voi vota.

Votez rar pentru că nu îmi place să votez fără să știu ce votez.

Cacofonia de pe Facebook era clar pro-Iohannis și anti-Ponta. Dar mesajele erau emoționale, nu raționale. „Hai să scăpăm România de ciuma roșie.” „Ponta e o marionetă, pentru că i-a spus lui Băsescu de câteva ori că are dreptate.” „Tăriceanu nu știe pe ce pod e.” „Ponta seamănă cu Mickey Mouse.” Și alte mesaje de genul ăsta, unul mai irelevant ca altul.

Când angajăm pe cineva în funcția de președinte trebuie să ne uităm la planurile fiecărui candidat. Fiecare votant trebuie să judece aceste planuri, folosind propria experiență, și să decidă care sunt mai bune. Apoi trebuie să ne uităm la realizările anterioare ale candidațiilor pentru a judeca dacă persoana are șanse să pună în practică planurile.

Am petrecut sâmbăta analizând cele două programe prezidențiale. Mai exact, acea parte la care mă pricep – educația.

Care sunt  problemele importante ale sistemului educațional din România?

Școala nu oferă șanse egale tuturor. Sunt 200.000 de copii care se nasc în fiecare an în România. Cei care au nenorocul să se nască la sat, adică aproape 100.000, primesc o educație incomparabil mai proastă față de educația primită de un copil născut în capitală. Închipuiți-vă o companie care aruncă jumătate din CVurile primite fără să se uite la ele. Acea companie aruncă la gunoi jumătate din oamenii buni pe care i-ar putea angaja. Exact asta face România: nu folosește decât jumătate din oamenii care ar putea-o împinge în față – jumătatea care a câștigat loteria nașterii.

Există un lucru care se învață foarte bine în școlile din România, chiar și în cele din sate. Toată lumea învață că pentru a te descurca în viață trebuie să știi cum să îți însușești munca altuia. Este exagerat să spunem că a copia la școală este o infracțiune, dar nu uitați că „cine fură azi un ou mâine fură un bou”. Nu vrem o țară de boi care fură alți boi. Așa că obișnuința copiatului trebuie eradicată. Pentru asta, trebuie să încetăm a le cere copiilor să facă ceea ce majoritatea nu pot.

Școlile generale trebuie să asigure un minim de educație, incluzând competențe de bază (citire, scriere, operații aritmetice), dar și valori cu care ne place să ne mândrim, precum onestitatea, toleranța, munca cinstită. Cei care termină liceul ar trebui să poată răspunde la întrebări de genul celor din testul PISA. (Acum doar 1% din români pot răspunde la întrebări de genul următor: Elena merge 9 minute pe bicicletă până la râu, care se află la 4km. Apoi se întoarce pe o scurtătură de 3km și îi ia doar 6 minute. Cu ce viteză medie s-a deplasat?) Sarcina universităților trebuie văzută dintr-o perspectivă largă. În sute și mii de ani, oamenii au adunat un tezaur de cunoștințe, iar aceste cunoștințe trebuie transmise generațiilor viitoare. Cuvinte mari, în care cred.

Tot în universități trebuie să avem și cercetători. Rolul acestora este similar cu rolul exploratorilor în Europa medievală. De la distanță, par un grup de aventurieri care se plimbă de colo colo fără scop. Dar, din când în când, unul dintre ei descoperă un drum pe mare către India, revoluționând complet economia negoțului cu mirodenii. Pentru fiecare Vasco da Gamma sunt mii de exploratori care nu au descoperit nimic notabil și au murit căutând. La fel și cu cercetătorii: e ușor să te plângi că majoritatea nu descoperă nimic notabil și mor căutând, dar este totuși esențial să îi avem.

În fine, statutul social al profesorului trebuie schimbat. În scrierile lui Creangă, învățătorul era o persoană importantă și respectată în sat. În zilele noastre, profesorii  sunt „proști care nu știu să fure”. O astfel de atitudine către cei care își petrec mare parte din viață educându-ne copiii este inacceptabilă.

Vreau să văd ce planuri au candidații, Iohannis și Ponta, legate de problemele acestea:

• ridicarea nivelului școlilor din sate
• eradicarea culturii copiatului
• sprijinirea universitățiilor pentru a se integra în comunitatea internațională a cercetătorilor
• îmbunătățirea statutului social al profesorilor

Programul lui Iohannis, pe scurt: Educația este prima dintre cele „11 teme majore de dezbatere și consens național”, pentru că pe termen lung poate îmbunătăți economia semnificativ, cum a făcut-o în câteva țări din Asia. Rezultatele la bacalaureat arată că sistemul educațional român este sub-optim. Învățământul pre-universitar trebuie să țină cont de abilitățile copiilor și trebuie să îmbine teoria cu practica, în loc să se concentreze doar pe transmiterea de informații. În universități trebuie să se facă cercetare pentru a ajuta România să devină un exportator de tehnologii. Trebuie să existe opțiuni educaționale pentru adulți. Iar statutul dascălilor în societate trebuie ridicat.

Evaluare. Iohannis vorbește despre statutul profesorilor și despre cercetare. În privința statutului profesorilor suntem de acord. În privința cercetării și a educației universitare, cred că pune un accent prea mare pe tehnologii și pe contribuția lor la economie. Sunt de acord că România trebuie să devină un exportator de tehnologii. Dar faptul că tehnologiile au un loc atât de proeminent în program pe când domenii precum sociologia, istoria și literatura nu sunt menționate nici în treacăt sugerează o lipsă de echilibru cu care nu sunt de acord. La fel ca și școala primară, universitățile trebuie să transmită competențe (de nivel mai ridicat decât citit/scris), dar și valori. Iar valorile nu sunt tocmai punctul forte al universităților orientate către tehnologii.

Celelalte lucruri pe care le consider importante (îmbunătățirea educației în sate și eradicarea copiatului) nu au fost menționate.

Pe scurt, Iohannis are opinii rezonabile, dar este prea puțin preocupat de situația învățământului în sate, de valorile pe care trebuie să le transmită școala generației viitoare și prea mult preocupat de tehnologii și economie.

Programul lui Ponta, e scurt. Educației nu îi este dedicată o secțiune, dar există una pentru tineri. În aceasta găsim un paragraf despre educație care spune că (1) trebuie plătiți mai bine profesorii, (2) manualele trebuie revizuite, (3) infrastructura trebuie modernizată.

Evaluare. Ponta spune că mai multe resurse trebuie alocate educației (punctele 1 și 3). Președintele nu are prerogativa să facă acest lucru, dar poate promova un punct de vedere în discuțiile cu guvernul. Un punct de vedere se promovează cu argumente, iar argumentul din programul lui Ponta este fix fraza următoare: „Succesul tinerilor și al societății în ansamblu depinde de Educație.” Cam slab.

Evident, manualele trebuie revizuite și îmbunătățite în mod continuu. Așa încât și punctul (2) pare să facă parte din categoria mai generală „e mai bine să fie bine decât să fie rău”. (În cazul ăsta, „e mai bine să revizuim manualele decât să nu revizuim manualele”.)

Nici una din problemele pe care le consider importante nu este discutată. Nici unul din punctele 1, 2 și 3 nu reflectă o viziune pe termen lung sau o analiză atentă a situației din România. „Vrem salarii mai mari, manuale mai bune și infrastructură modernă” se potrivește pentru orice țară în orice secol.

Concluzie: Nu prea am ce compara.

Închipuie-ți că trăiești pe vremea lui Mircea cel Bătrân, ești mare boier mare și vrei să angajezi un manager de fermă. La interviu vin Iohannis și Ponta. Îi întrebi ce planuri au pentru dezvoltarea fermei.

Iohannis: „Am informații de încredere – de la niște rude din Germania – că prețul porcilor va crește mult în următorii ani. Ca atare, voi mări numărul de cocini.” Un plan concret și credibil, dar complet orientat către economie. Iohannis nu e genul de om căruia să-i pese dacă ai sau nu un hamac unde să te tolănești și să citești din Frații Jderi.

Ponta: „Voi ara bine pământul. Voi culege bine fructele. Voi stropi via la timp.” O viziune extraordinară! Mai că-ți vine să crezi că-ți citește din fișa postului.

Răspunsul lui Iohannis nu e tocmai ideal, dar e clar mult mai bun decât cel al lui Ponta.