performanță

Dilema Veche propune următoarea temă:

Simona Halep se află acum pe locul 3 în clasamentul mondial. Ne bucurăm pentru performanțele ei, dar știm prea bine că meritele sînt de multe ori doar ale sportivilor și ale familiilor care-i susțin din greu. Cum se poate face performanță în România de azi?

Ce înseamnă „a face performanță”? Din ce spune Dilema, dacă ești cel puțin pe locul 3 în clasamentul mondial, atunci faci performanță. Însă nu vrem să ne limităm la clasamentul modial de tenis feminin, nici să ne limităm la doar primele 3 locuri.

Unul din clasamentele la care m-am uitat în ultimul timp este clasamentul PISA.  O dată la 3 ani, se organizează un examen în genul celui de capacitate, în 65 de țări. Nu pentru toți elevii, doar pentru un eșantion, cam 10.000 pe țară. Ca și capacitatea, ca și bacalaureatul, ca orice examen standardizat, examenul PISA verifică un set de cunoștințe limitat. Dacă la bac la română Ion a luat 7 și Luca 8, nu prea ai motive să-l preferi pe unul sau pe altul când vrei să angajezi un blogger. Dar, dacă Ion a luat 4 și Luca 10, atunci știi ce să faci. La fel și cu scorurile PISA. În locul unui scor numeric, voi prezenta doar categoria: prost, OK, bun.

citit-mate

La mijloc, în categoria OK, suntem comparabili cu UK și Coreea. La extreme o ducem mult mai prost.

În România se nasc anual 100.000 de copii. Dintre aceștia, 40.000 nu citesc OK nici până la 15 ani.  Nu este vorba de litere sau cuvinte. Nici măcar de propoziții. Problema e că nu înțeleg ce citesc. Un exemplu de întrebare este următorul: Uite o chitanță și un formular pentru garanție; poți să completezi formularul, folosind datele din chitanță? Literele și cifrele de pe chitanță ajung în capul cititorului, dar nu se strâng împreună într-o imagine cu sens. Ar putea la fel de bine să fie hieroglife egiptene: Te uiți la text și „înțelegi” hieroglifele – recunoști vulturi, cai, oameni, valuri. Dar ce folos? Textul rămâne un mister.

[Corectare: De fapt se nasc cam de două ori mai mulți copii anual. Vezi comentariile. Dar, din 100.000 de copii, cam 40.000 nu citesc OK.]

Tot aproximativ 40.000 de copii de 15 ani (aceeași?) nu stăpânesc cunoștințe simple de matematică. Nu este vorba de adunări sau înmulțiri. Nici măcar de ecuații. Un exemplu de întrebare este următorul: Uită-te la graficele de mai sus; în care din cele trei țări sunt mai bine educați oamenii? Da, la graficele de mai sus. Aproape unul din doi români se uită la ele ca mâța la tapet.

În extremitatea cealaltă, în categoria „bun”, sunt cei care fac performanță. Din păcate, bările albastre din această categorie sunt aproape invizibile. În România nu prea se face performanță.

Hai să spunem că ești un copil de 10 ani și ai dori ca la 15 ani PISA să te pună în categoria „bun”. Ai la dispoziție 5 ani și întrebările din examenele PISA anterioare. Ești foarte hotărât, așa că treci prin toate întrebările de mai multe ori, până când dai răspunsuri perfecte. Ai o oarecare îndoială totuși că vei obține un punctaj perfect atunci când apar subiectele următore. Așa că îți rogi părinții să angajeze o meditatoare care să compună subiecte asemănătoare cu cele din anii trecuți. Și uite așa ai ce face 5 ani.

Dar adu-ți aminte că orice examen verifică un set de cunoștințe limitat. Gândește-te la următoarea analogie. Dacă vrei să-ți faci o părere despre starea de spirit a românilor, o potențială soluție este să mergi să stai de vorbă cu fiecare în parte. Dar nu este suficient timp. Așa că te limitezi la un eșantion de persoane. Dacă eșantionul este suficient de mare și de variat, atunci îți faci o părere destul de bună. La fel, dacă vrei să-ți faci o părere despre abilitățile unei persoane, o potențială soluție este să-i pui toate întrebările posibile și să observi cum răspunde. Dar nu e suficient timp. Așa că te limitezi la un eșantion de întrebări. Dacă eșantionul e suficient de mare și de variat, adunci îți faci o părere destul de bună.

Să spunem că starea de spirit a românilor, evaluată pe un eșantion de 1.000 de persoane, pare cam negativă. Vrei să îmbunătățești situația. Însă pare cam dificil să ridici moralul a 10.000.000 de adulți. Așa că începi un program de ridicare a moralului doar pentru cele 1.000 de persoane din eșantion. O idee proastă? Binențeles. Dacă îmbunătățești moralul a 1.000 de români, nu se cheamă că îmbunătățești moralul românilor. Următorul sondaj de opinie, dacă e făcut cum trebuie, va folosi un alt eșantion de 1.000 de persoane. Cam câte persoane te aștepți să se afle în ambele eșantioane de 1.000 de persoane din 10.000.000? Zero. (Mai exact, 0,1.) Așa că și următorul sondaj de opinie va confirma că nu faci o treabă prea bună.

Analog, să spunem că ai trecut printr-un examen cu 20 de întrebări și rezultatul n-a fost prea bun. Dacă la următorul examen vrei să te descurci bine, atunci ai face bine să nu te concentrezi prea mult pe astea 20 de întrebări.

Eșantionarea aleatoare este o metodă bună pentru a afla care e situația. Dar nu este o metodă bună pentru a influența situația.

Pe scurt, pentru tine (care ești un elev de 10 ani, în caz că ai uitat) este bine să simulezi câte un examen din când în când, ca să afli cum te descurci. Dar nu este o idee bună ca pregătirea ta să se bazeze pe simularea de examene.

OK, să spunem că am stabilit ce nu trebuie să faci dacă vrei performanță: nu trebuie să te bazezi exclusiv pe simularea de examene. (Nu știu mai nimic despre tenis, dar aș ghici că nici Simona Halep nu se pregătește exclusiv jucând meciuri de tenis.)

Atunci ce trebuie să faci? Pentru performanța școlară trei lucruri sunt importante:

  1. să ai un profesor bun
  2. să ai colegi cu care poți purta discuții interesante
  3. să ai surse de informație de calitate

Asupra unora ai mai puțin control, asupra altora ai mai mult control. Dar hai să vorbim despre fiecare în parte.

Aristotel spune că „ce trebuie să învățăm să facem, învățăm făcând”. Ca să învățăm să citim, trebuie să citim. Ca să învățăm să adunăm, trebuie să adunăm. Și așa mai departe. De ce contează atunci dacă profesorul e bun? Nu poate să citească în locul tău și nu poate să facă adunări în locul tău. Sau poate, dar nu te-ar ajuta cu nimic.

Un profesor bun trebuie să te ajute să alegi ce să faci. Exercițiile care te ajută să te dezvolți sunt cele care sunt la limita abilităților tale. De exemplu, dacă ești în stadiul în care nu înțelegi ce scrie pe chitanța de la frigider, degeaba citești editoriale de Andrei Pleșu. Și invers, dacă poți înțelege un editorial scris de Pleșu, atunci degeaba încerci să-ți îmbunătățești citirea uitându-te pe chitanțe. Însă, majoritatea oamenilor nu știu unde se află limita propriilor abilități. Este foarte greu să fii obiectiv cu tine însuți. De fapt, cu cât știi mai puține, cu atât crezi că știi mai multe (efectul Dunning-Krueger). Sau, cum spunea Iorga mai demult, „un lucru măcar înveți învățând: ce sus e adevărul”. Cât timp nu-ți poți auto-aprecia limitele, ai nevoie de un profesor bun pentru a ți le arăta.

Uite un test simplu pentru a vedea dacă ai ajuns în stadiul în care îți poți auto-aprecia limitele. De fiecare dată când dai o lucrare, încearcă să prezici ce notă vei lua. Dacă reușești să faci asta corect de 10 ori la rând, atunci ești OK. Altfel, nu. În particular, dacă prezici note mai mari decât primești, atunci înseamnă nu numai că nu știi materialul suficient de bine, dar nici nu îți dai seama că nu știi materialul suficient de bine.

Celălalt lucru pe care trebuie să-l facă un profesor bun este să te facă să vrei să lucrezi. Am avut profesori care predau spunându-ți o poveste. În povestea asta uneori călătoreai în timp pe vremea dinozaurilor, alteori te făceai mic cât un atom, alteori mergeai pe o altă planetă. Întotdeauna, vedeai lumea dintr-un punct de vedere nou. Un colțișor nou de realitate se contura în fața ochilor tăi, pe măsură ce ascultai profesorul. Cum să nu vrei să știi mai mult? Am avut și profesori care te ascultau vorbind cu tine ca și când ar vorbi cu un prieten într-un bar, făcându-te să simți că ceea ce înveți este despre lumea în care trăiești. Uneori, comportamentul formal din școli te poate face să crezi că manualele descriu o realitate paralelă, fără legătură cu universul în care te afli tu.

Dar cum faci să ai profesori buni? Eu, de exemplu, am avut profesori buni doar fiindcă am avut noroc? Până la un punct, este într-adevăr vorba de noroc. Dar sunt două lucruri pe care le poți face tu.

În primul rând, trebuie să-ți evaluezi profesorii din punct de vedere profesional, nu din punct de vedere personal. Dacă un profesor îți displace ca persoană, trebuie să ignori acest lucru atâta timp cât te afli în clasă. Cât timp ești la ore, scopul tău este să-ți exploatezi profesorul pentru a învăța cât mai mult. Să-ți dau un exemplu. Am văzut la un moment dat un articol despre un experiment interesant, pe care îl redau din memorie, așa că e posibil să-l fac chiar mai interesant decât a fost în realitate. Un profesor de literatură engleză la o universitate bună (Oxford? Cambridge?), bărbat alb de aproximativ 60 de ani, a mers într-o școală dintr-o zonă defavorizată. În mod intenționat s-a comportat ca un rasist. De exemplu, când a comentat eseele elevilor, de câte ori autorul era negru, comentariile erau sarcastice sau ironice. Dar în afară de faptul că erau formulate ironic, spuneau exact ce ar fi spus și dacă vorbea politicos. Mai târziu elevii au fost intervievați ce părere au avut despre profesor. Invariabil, toți au spus că era un om fără caracter. Elevii cei mai buni din clasă, însă, au mai spus și altceva. Au spus că în ciuda lipsei de caracter a profesorului, sunt recunoscători că au primit niște comentarii extrem de utile pentru a-și îmbuntăți felul în care scriu. Așadar, nu confundați a fi om bun cu a fi profesor bun. Cât timp sunteți în clasă, ascultați cu atenție ce spun profesorii buni, chiar dacă nu sunt oameni buni.

În al doilea rând, trebuie să mergi la o școală bună, unde vei avea mai mulți profesori buni. Cum? Luând o notă mare la exemene de genul celui de capacitate. De exemplu, în România este o diferență mare între calitatea liceelor de la țară și calitatea liceelor din orașele mari. De aceea este important un rezultat bun la examenele care influențează admiterea la liceu în mod semnificativ. Secretul pentru a lua o notă mare este să te concentrezi pe învățat, nu  pe luat note mari.

Școlile bune sunt locurile unde vei găsi și prietenii cu care să porți discuții interesante. Ce conteză cel mai mult pentru cum te vei dezvolta este munca individuală – adu-ți aminte ce spunea Aristotel. Dar, discuțiile sunt cele care te motivează și îți dau idei la care să meditezi apoi singur. Motivația este foarte importantă. Nimeni nu se așează la masa de lucru anticipând cu plăcere munca ce urmează. (Sau, cel puțin, nu se întâmplă prea des.) Reacția la discomfortul provocat de ideea de munci diferă însă de la o persoană la alta. Unii continuă să se gândească „vai ce nasol e că trebuie să fac chestia asta”. Alții încep să se gândească la când merg data viitoare la fotbal sau cum să-și facă unghiile. Și sună un prieten. Dar alții se gândesc că așa s-a întâmplat și ultima oară, însă discomfortul a dispărut și a fost înlocuit de plăcere odată ce te-ai cufundat în gânduri. Iar uneori se gândesc că trebuie să continue o discuție cu un prieten: „Viorel a zis X ultima oară când am vorbit. Interesant. Nu mi-a plăcut ce i-am răspuns. Oare ce ar fi trebuit să-i spun? Ia să mă gândesc, că îi spun mâine dimineață când ne vedem.”

Singurul lucru specific României pe care l-am spus până acum este că trebuie neapărat să mergi la o școală bună, care probabil e într-un oraș, nu într-un sat. Dar ajungem acum la ultima parte – sursele de informație. Alegerea lor depinde de faptul că ești în România.

Ce îți voi spune de aici încolo se potrivește mai bine pentru un elev de liceu. Motivul este că nu țin minte suficient de bine ce se întâmpla în generală. Așa că de acum încolo închipuie-ți că ești elev la liceu. Te pregătești pentru bac.

Elevii ar trebui să învețe din manuale. Să vă spun un secret, însă: singurul manual care mi-a plăcut a fost manualul de analiză din clasa 11a. Toate celelalte erau de un plictis extrem, nu rezistam niciodată să citesc mai mult de o pagină. Nu știu dacă manualele de azi motivează mai bine elevii. M-aș mira, plăcut. În orice caz, plictisul indus de manuale a avut efectul pozitiv că m-a făcut să caut alte cărți. Să-ți spun despre câteva dintre ele.

Pentru literatura română, îți recomand Istoria Literaturii Române scrisă de Călinescu. Mulți din colegii mei foloseau cărți cu „comentarii”. M-am uitat și eu pe câteva astfel de cărți. N-am înțeles nimic. Un desiș de idei care mă amețea, mă făcea să cred că nu mai ies la lumină și rămân pe veci pierdut în comentariu. De Călinescu auzisem la școală. O vreme lungă am fost convins, fără niciun motiv, că Istoria Literaturii e un fel de carte cu „comentarii”, doar că mai groasă. Din fericire, am dat de ea într-un anticariat din Piața Universității și am răsfoit-o. Am cumpărat-o. Am pus manualele de română la sobă. Și-am început să citesc, că doar venea bacu’ în câteva luni. Am luat 10,00 la examenul scris. Asta după ce patru ani în liceu am oscilat în jurul lui 7. Chiar atât de bună e cartea asta.

Bună cât e, merge doar de la origini până în prezentul lui Călinescu. Pentru ce urmează, îmi vine să recomand Istoria Critică a Literaturii Române de Manolescu. Am cumpărat-o anul trecut, dar încă n-a încăput în avion. De fiecare dată când mă întorc dintr-o vizită în România, șnițelele și murăturile au prioritate în fața Istoriei Critice. Cum de-mi vine s-o recomand atunci, dacă n-am citit din ea? Motivul e că-mi plăcea o emisiune prezentată de Manolescu prin 2000: Profesiunea Mea, Cultura.

În caz că n-a fost clar, mai zic odată. Pentru literatura română, cumpără și citește

  • Istoria Literaturii Române de Călinescu și
  • Istoria Critică a Literaturii Române de Manolescu.

Cu cărțile de „comentarii” din dulap, poți face un foc de tabără.

Să trecem la matematică. Unele din manualele după care am învățat eu erau bune. De exemplu cel de analiză matematică pentru clasa a 11a. De manualele de acum nu știu nimic. Sper că sunt bune. Știu însă câteva cărți în limba engleză, despre care cred că se potrivesc la nivel de liceu. A Concise Introduction to Pure Mathematics de Liebeck este folosită în unele cursuri pentru anul întâi de la Imperial College London, dar conținutul seamănă mult cu ce făceam în liceu în România. Este scrisă în stilul unui manual, cu capitole scurte urmate de exerciții. Dar este bine scrisă.

Pentru o privire mai de ansamblu asupra matematicii îți recomand Mathematics: A Very Short Introduction de Gowers. Este superbă. Este și subțire: probabil o poți termina într-o săptămână, așa că n-ai nicio scuză.

În sfârșit, trebuie să citești Feynman Lectures on Physics, disponibile online. Există și o traducere în limba română, peste care am dat tot print anticariatele din Piața Universității, întâmplător. Volumele astea sunt note de curs, dar nu seamănă deloc cu notele de curs obișnuite. Primul capitol începe cu o călătorie într-o picătură de apă. Din călătoria asta vei învăța ce este presiunea, de ce se simte mai frig dacă bate vântul și multe altele. Pe măsură ce înaintezi, vei învăța și lucruri mai precise, mai matematice. Uită-te, de exemplu, la capitolul despre algebră.

Pe scurt, pentru matematică, îți recomand:

  • A Concise Introduction to Pure Mathematics de Liebeck,
  • Mathematics: A Very Short Introduction de Gowers și
  • Feynman Lectures on Physics

Oamenii cu care interacționezi și informațiile pe care le consumi te schimbă. Gândește-te ce fel de persoană vrei să fii. Alege-ți să interacționezi cu oameni care te pot ajuta să devii cine vrei să devii. Alege-ți să consumi informații care te pot ajuta să devii cine vrei să devii.

Nu-ți pierde timpul la televizor sau fumând.

Numai bine!

PS: Recomandările de mai sus se potrivesc mai mult pentru liceu decât pentru generală. Știți voi cărți sau site-uri potrivite pentru generală?

Anunțuri

cum am votat

Romania

Ieri au fost alegeri pentru președinția României. De obicei nu votez, dar de data asta am făcut-o.

Ne-am sculat la 5 dimineața, am ajuns la secția de votare din Birmingham la 8:10, am terminat la 8:45. Când am ieșit afară coada era de 4-5 ori mai mare decât era când am intrat. Cum nouă ne-a luat 35 de minute, bănuiesc că celor ajunși la 8:45 le-a luat mai mult de 2 ore și jumătate.

Am mers la vot din cauza prietenilor de pe Facebook.

Când un prieten scrie ceva despre politică, îl ignor. Când doi prieteni scriu despre același subiect politic, îi ignor. Dar când zeci de prieteni scriu fără încetare despre același subiect politic, e mai greu de ignorat. Uite așa am hotărât sâmbătă că duminică voi vota.

Votez rar pentru că nu îmi place să votez fără să știu ce votez.

Cacofonia de pe Facebook era clar pro-Iohannis și anti-Ponta. Dar mesajele erau emoționale, nu raționale. „Hai să scăpăm România de ciuma roșie.” „Ponta e o marionetă, pentru că i-a spus lui Băsescu de câteva ori că are dreptate.” „Tăriceanu nu știe pe ce pod e.” „Ponta seamănă cu Mickey Mouse.” Și alte mesaje de genul ăsta, unul mai irelevant ca altul.

Când angajăm pe cineva în funcția de președinte trebuie să ne uităm la planurile fiecărui candidat. Fiecare votant trebuie să judece aceste planuri, folosind propria experiență, și să decidă care sunt mai bune. Apoi trebuie să ne uităm la realizările anterioare ale candidațiilor pentru a judeca dacă persoana are șanse să pună în practică planurile.

Am petrecut sâmbăta analizând cele două programe prezidențiale. Mai exact, acea parte la care mă pricep – educația.

Care sunt  problemele importante ale sistemului educațional din România?

Școala nu oferă șanse egale tuturor. Sunt 200.000 de copii care se nasc în fiecare an în România. Cei care au nenorocul să se nască la sat, adică aproape 100.000, primesc o educație incomparabil mai proastă față de educația primită de un copil născut în capitală. Închipuiți-vă o companie care aruncă jumătate din CVurile primite fără să se uite la ele. Acea companie aruncă la gunoi jumătate din oamenii buni pe care i-ar putea angaja. Exact asta face România: nu folosește decât jumătate din oamenii care ar putea-o împinge în față – jumătatea care a câștigat loteria nașterii.

Există un lucru care se învață foarte bine în școlile din România, chiar și în cele din sate. Toată lumea învață că pentru a te descurca în viață trebuie să știi cum să îți însușești munca altuia. Este exagerat să spunem că a copia la școală este o infracțiune, dar nu uitați că „cine fură azi un ou mâine fură un bou”. Nu vrem o țară de boi care fură alți boi. Așa că obișnuința copiatului trebuie eradicată. Pentru asta, trebuie să încetăm a le cere copiilor să facă ceea ce majoritatea nu pot.

Școlile generale trebuie să asigure un minim de educație, incluzând competențe de bază (citire, scriere, operații aritmetice), dar și valori cu care ne place să ne mândrim, precum onestitatea, toleranța, munca cinstită. Cei care termină liceul ar trebui să poată răspunde la întrebări de genul celor din testul PISA. (Acum doar 1% din români pot răspunde la întrebări de genul următor: Elena merge 9 minute pe bicicletă până la râu, care se află la 4km. Apoi se întoarce pe o scurtătură de 3km și îi ia doar 6 minute. Cu ce viteză medie s-a deplasat?) Sarcina universităților trebuie văzută dintr-o perspectivă largă. În sute și mii de ani, oamenii au adunat un tezaur de cunoștințe, iar aceste cunoștințe trebuie transmise generațiilor viitoare. Cuvinte mari, în care cred.

Tot în universități trebuie să avem și cercetători. Rolul acestora este similar cu rolul exploratorilor în Europa medievală. De la distanță, par un grup de aventurieri care se plimbă de colo colo fără scop. Dar, din când în când, unul dintre ei descoperă un drum pe mare către India, revoluționând complet economia negoțului cu mirodenii. Pentru fiecare Vasco da Gamma sunt mii de exploratori care nu au descoperit nimic notabil și au murit căutând. La fel și cu cercetătorii: e ușor să te plângi că majoritatea nu descoperă nimic notabil și mor căutând, dar este totuși esențial să îi avem.

În fine, statutul social al profesorului trebuie schimbat. În scrierile lui Creangă, învățătorul era o persoană importantă și respectată în sat. În zilele noastre, profesorii  sunt „proști care nu știu să fure”. O astfel de atitudine către cei care își petrec mare parte din viață educându-ne copiii este inacceptabilă.

Vreau să văd ce planuri au candidații, Iohannis și Ponta, legate de problemele acestea:

  • ridicarea nivelului școlilor din sate
  • eradicarea culturii copiatului
  • sprijinirea universitățiilor pentru a se integra în comunitatea internațională a cercetătorilor
  • îmbunătățirea statutului social al profesorilor

Programul lui Iohannis, pe scurt: Educația este prima dintre cele „11 teme majore de dezbatere și consens național”, pentru că pe termen lung poate îmbunătăți economia semnificativ, cum a făcut-o în câteva țări din Asia. Rezultatele la bacalaureat arată că sistemul educațional român este sub-optim. Învățământul pre-universitar trebuie să țină cont de abilitățile copiilor și trebuie să îmbine teoria cu practica, în loc să se concentreze doar pe transmiterea de informații. În universități trebuie să se facă cercetare pentru a ajuta România să devină un exportator de tehnologii. Trebuie să existe opțiuni educaționale pentru adulți. Iar statutul dascălilor în societate trebuie ridicat.

Evaluare. Iohannis vorbește despre statutul profesorilor și despre cercetare. În privința statutului profesorilor suntem de acord. În privința cercetării și a educației universitare, cred că pune un accent prea mare pe tehnologii și pe contribuția lor la economie. Sunt de acord că România trebuie să devină un exportator de tehnologii. Dar faptul că tehnologiile au un loc atât de proeminent în program pe când domenii precum sociologia, istoria și literatura nu sunt menționate nici în treacăt sugerează o lipsă de echilibru cu care nu sunt de acord. La fel ca și școala primară, universitățile trebuie să transmită competențe (de nivel mai ridicat decât citit/scris), dar și valori. Iar valorile nu sunt tocmai punctul forte al universităților orientate către tehnologii.

Celelalte lucruri pe care le consider importante (îmbunătățirea educației în sate și eradicarea copiatului) nu au fost menționate.

Pe scurt, Iohannis are opinii rezonabile, dar este prea puțin preocupat de situația învățământului în sate, de valorile pe care trebuie să le transmită școala generației viitoare și prea mult preocupat de tehnologii și economie.

Programul lui Ponta, e scurt. Educației nu îi este dedicată o secțiune, dar există una pentru tineri. În aceasta găsim un paragraf despre educație care spune că (1) trebuie plătiți mai bine profesorii, (2) manualele trebuie revizuite, (3) infrastructura trebuie modernizată.

Evaluare. Ponta spune că mai multe resurse trebuie alocate educației (punctele 1 și 3). Președintele nu are prerogativa să facă acest lucru, dar poate promova un punct de vedere în discuțiile cu guvernul. Un punct de vedere se promovează cu argumente, iar argumentul din programul lui Ponta este fix fraza următoare: „Succesul tinerilor și al societății în ansamblu depinde de Educație.” Cam slab.

Evident, manualele trebuie revizuite și îmbunătățite în mod continuu. Așa încât și punctul (2) pare să facă parte din categoria mai generală „e mai bine să fie bine decât să fie rău”. (În cazul ăsta, „e mai bine să revizuim manualele decât să nu revizuim manualele”.)

Nici una din problemele pe care le consider importante nu este discutată. Nici unul din punctele 1, 2 și 3 nu reflectă o viziune pe termen lung sau o analiză atentă a situației din România. „Vrem salarii mai mari, manuale mai bune și infrastructură modernă” se potrivește pentru orice țară în orice secol.

Concluzie: Nu prea am ce compara.

Închipuie-ți că trăiești pe vremea lui Mircea cel Bătrân, ești mare boier mare și vrei să angajezi un manager de fermă. La interviu vin Iohannis și Ponta. Îi întrebi ce planuri au pentru dezvoltarea fermei.

Iohannis: „Am informații de încredere – de la niște rude din Germania – că prețul porcilor va crește mult în următorii ani. Ca atare, voi mări numărul de cocini.” Un plan concret și credibil, dar complet orientat către economie. Iohannis nu e genul de om căruia să-i pese dacă ai sau nu un hamac unde să te tolănești și să citești din Frații Jderi.

Ponta: „Voi ara bine pământul. Voi culege bine fructele. Voi stropi via la timp.” O viziune extraordinară! Mai că-ți vine să crezi că-ți citește din fișa postului.

Răspunsul lui Iohannis nu e tocmai ideal, dar e clar mult mai bun decât cel al lui Ponta.

espresso dublu

Când mergi la cafenea și cumperi o cafea plătești cafeaua, dar și apa, serviciul, chiria, profitul proprietarului. Ba mai și umpli golul lăsat în buzunarele proprietarului de cumpărarea aparatului de făcut cafea și de decorarea localului.

Când iei un espresso dublu iei de două ori mai multă cafea, dar apa, serviciul, chiria, aparatul de făcut cafea și decorul localului tot alea sunt.

Așa că îmi explică și mie cineva cum de un espresso dublu la Unirea chiar costă de două ori cât un espresso simplu? Fac pariu că în Londra trebuie să cauți cu multă grijă ca să găsești espresso dublu la \ge2.6 lire.

cafe klein

M-am obișnuit să beau un espresso dublu de dimineață. Nu fumez, așa că una din problemele pe care le-am avut de rezolvat de curând a fost să găsesc o cafenea fără fum în București. Inițial părea imposibil. După ce chelnerul de la Costa din City Mall mi-a ținut o lecție de limba română nesolicitată în care mi-a explicat că se spune „apă minerală”, nu „apă cu bule”, m-am stabilizat pe cafeaua Lavazza de la ultimul etaj din Unirii.

Într-o zi, minune: mă informează chelnerul (cu regret) că nu se mai fumează nicăieri în magazinul Unirea. Am fost bucuros nevoie mare, fiindcă nu mai trebuia să merg în fiecare dup-amiază în căutare de cafenele fără fum. (Dimineața n-aveam timp de căutat: îmi țineam respirația și beam.) După trei zile, surpriză iar: lumea fuma din nou. Claudia o întreabă pe chelneriță, și ea ne lămurește că tocmai plecase „controlul”. Ce să zic, învățasem din generală că minunile țin trei zile așa că n-am fost surprins.

Mai deunăseară mă plimbam cu Claudia și încă trei prieteni pe lângă Banca Națională. Începu bine: un homles cânta la voce și vreo trei instrumente I Can Get No Satisfaction.

Continuă și mai bine. Pe latura estică am găsit hotelul Rembrandt care la intrare are o cafenea pentru nefumători! Pentru vreo oră am fost în al noulea nor (dar nu de fum). Până la urmă însă am rămas cu o impresie ciudată despre loc. La un moment dat mă hotărăsc să mai iau ceva de băut, un amaretto. Chelnerița zâmbind peste măsură: „Pot să ți-l servesc eu [pauză] așa mai special?” Pauză în care eu mărisem ochii și mă gândeam că poate un pahar de vin a fost deja prea mult pentru mine și nu mai aud bine. Eu: „Cum adică?” Chelnerița: „Cu gheață? Cu lămâie?” Eu: „Nu, mulțumesc! Simplu.” Chelnerița: „Deci doar amaretto?” Eu: „Da.” Mai târziu. Eu: „Se poate plăti cu cardul?” Chelnerița: „Sigur că da. Se poate orice.” Tipa de la masa de alături râzând: „Chiar orice?” Chelnerița râzând și ea: „E … nu chiar orice.” În timpul ăsta Claudia, soția mea, se uita și ea mirată, ca și mine.

ramona

Mai deunăzi o domnișoară pe nume Ramona Cutare (modificat pentru protejarea vinovatului) mă invită pe Facebook să fiu prietenul ei. Mă gândesc ce mă gândesc: „Cin’ să fie?” Mă uit la profil. Nimic. N-o recunosc din poză. Le povestesc unor colegi: „Ce să fac?” „De ce nu-i trimiți un mesaj s-o întrebi?” „Păi se poate și dacă nu suntem prieteni?” „Sigur că da!” Zis și făcut:

Ramona, îmi pare rău dar nu-mi aduc aminte de numele tău. Ești sigură că ne cunoaștem? Se mai întâmplă din când în când să primesc emailuri adresate altcuiva, fiindcă se pare că mai sunt alte persoane cu același nume ca mine…

Da. Din când în când o domnișoară de la Televiziunea Cutare (modificat pentru protejarea vinovatului) îmi trimite niște emailuri cu scenarii de la niște seriale încă nefăcute. Când mă obosesc să-i răspund că n-a nimerit adresa bună răspunde repede și mă amenință că trebuie să șterg emailurile imediat. Da. Exact de aia am io timp: Să stau să caut superbul ei email pe care oricum nu l-am citit ca să-l șterg. Eh… Și mai trece ceva timp și iar îmi trimite niște scenarii. De data asta la gmail, nu la yahoo. Complicat rău cu emailul ăsta. În fine. Interesant e că o dată am fost la o piesă de teatru regizată de tizul meu care probabil e destinatarul adevărat.

Dar să revenim la Ramona. Mai țineți minte? Mi-am cerut scuze politicos că la auzul numelui „Ramona” nu mi se aprinde nici un beculeț și i-am sugerat că poate caută pe altcineva cu același nume ca mine. Îmi răspunde:

Numele meu este Ramona. Nu ne cunoaștem.

Mulțumesc mult dragă Ramona. Dacă nu-mi spuneai tu cum te cheamă uitam iar. De fapt, ai putea să-mi trimiți un mesaj săptămânal? Doar așa să mă asigur că nu mai uit cum te cheamă… Nu conteaza că nu știu cine ești. Dar asigură-te că îți scrii numele și în corpul mesajului că eu sunt așa un pic mai fraier și uneori nu-mi dau seama de la cine vine.

Legat de asta… Voi la rubrica „sex” din formulare cu ce completați? M/F sau DA/NU?

mafia pe twitter

Să zicem că ne uităm la ce vorbesc pe Twitter cei (care au spus că sunt) din București. Când Ion i se adresează lui Vasile, începe, politicos, cu @Vasile. (În loc de „băi Vasile!”.) Așa încât putem vedea cine cu cine vorbește. Dacă ne uităm o săptămână, atunci probabil vom vedea grupulețe, grupulețe, adică „mafii”: oameni care vorbesc mai mult între ei dar nu prea cu alții. Mă rog, având în vedere că peste 7000 de utilizatori sunt implicați (ca vorbitor sau ascultător) s-ar putea să fie cam greu de observat ceva. Totuși, am purces la munca asta și uite niște rezultate.

De la cei mulți la cei puțini (sunt numărați și cei care nu-s în București, dar e musai ca grupul să aibă măcar o persoană din capitală):

  1. Cea mai mare mafie e condusă (în București) de Ioana Dutu și pare să fie un fel de cult al cărui zeu este un oarecare Adam.
  2. Urmează apoi iubitori de cultură japoneză (adică manga), reprezentați cu cinste în capitală de Muza-chan.
  3. Un grup eterogen și cosmopolit pe care mi-e greu să-l descriu. Reprezentanți: Marius Comper și Bianca Cenuşe.
  4. Un grup de spammeri respectabili, mai mult de prin afara, dar reprezentați bine și la noi: seowolf.
  5. Un grup de spammeri mai puțin respectabili: onlinemoney4you (suspendat în momentul scrierii), trandafirstef, marinagrega, etc.
  6. Fani Justin Bieber: Rebecca, Diane Bieber, etc.
  7. Oameni care vor să facă trafic cu addthis (nu prea pare să meargă): Cosmin Ciobanu, authenticro, pescuitulro, etc.
  8. Rifa Fatharani și Khairunnisa Nadhifa din București fac parte dintr-un grup mare care vorbește o limbă ciudată. (Știe cineva ce e? E indoneziană?)
  9. Fani Nick Jonas, Miley Cyrus & company: iMissDelena, Andreea, etc.
  10. Chestii de securitate și tehnologie: MalwareCity din București interacționeză cu mulți din străinătate.

Acum hai să vedem grupulețele unora aleși la întâmplare de mine, fiindcă se întâmplă să le mai fi văzut numele (sau username-ul) pe undeva.

Gata, ajunge pentru azi. Dacă ceva vi se pare curios, nu uitați că e ușor să greșești când te uiți la cine vorbește cu cine într-un grup de peste 7000 de oameni. Și nu uitați nici că unii (de exemplu chinezu) nu zic în ce oraș stau așa că sunt doar menționați de alții, dar ce spun ei nu s-a auzit.

Oricum: Idei de alte statistici? Cereri pentru alte persoane? Etc.

Bobby McFerrin

La youtube (unele nu vor embed :():

Am uitat ceva?